O familie de români a părăsit țara pentru a lucra în sistemul medical britanic: „Am plecat de FOAME”

O familie de de români cu doi copii din Roman a dus o viață grea în perioada de tranziție postcomunistă, în luptă cu sărăcia, corupția și nepotismul din țară.

Cătălin Frandeș, 55 de ani, a fost strungar din 1988 până în 1993, la o fabrică din Iași. În 1993, s-a mutat la Murighiol, județul Tulcea, împreună cu soția Camelia; unde ea era profesor suplinitor, iar el a găsit de lucru ca barman la cârciuma din sat.

Soția sa, Camelia Frandeș, acum 54 de ani, a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Tehnic din Iași, în 1991.

Nu și-a găsit de lucru ca inginer, așa că a predat limba română, franceză și latină copiilor din Dunavățu de Jos. Familia Frandeș a locuit într-o casă închiriată în Murighiol peste doi ani, timp în care Camelia a mers pe jos 14 kilometri în fiecare zi, către și de la școală.

Foamea a gonit familia din România

Fiica lor, Ioana, s-a născut în 1998, iar fiul lor, Andrei, a venit pe lume în 2000. Plăteau rate pentru un apartament cu două dormitoare încălzit cu o sobă de teracotă, pe care îl cumpăraseră la Roman. Nu aveau suficienți bani pentru mâncare și scutece. Au primit ajutor de la părinții Cameliei care îi aprovizionau cu ceapă, cartofi și alte alimente.

„Știi cum se spune că foamea este cel mai bun motivator? E adevărat, foamea a fost cea care ne-a făcut să plecăm”, spune Cătălin, 18 ani mai târziu.

Bărbatul a urmat o școală de asistenți medicali și a început să lucreze la Spitalul din Roman.

În 2003, a văzut un afiș care spunea că sunt căutați asistenți medicali în Marea Britanie pentru un salariu de 11.500 de lire pe an. Vorbea engleză, așa că a sunat la numărul de pe afiș și a fost chemat la un interviu la Brașov.

Când a plecat din România, avea 37 de ani și câștiga 80 de lire pe lună. În Marea Britanie a început să câștige de cincisprezece ori mai mult. A lucrat ca asistent într-un azil de bătrâni din Rugby, la 134 de kilometri de Londra, în ture de 15 ore pentru a plăti ratele în România, banii pe care îi împrumutase pentru viză, pașaportul și călătoriile la București și alte cheltuieli.

În ianuarie 2014, spune el, a lucrat 314 de ore — de două ori mai mult decât programul obișnuit, de opt ore pe zi.

Camelia a venit în Marea Britanie în iunie 2004 și și-a găsit de lucru la aceeași casă de îngrijire din Rugby – la început spăla vase, apoi a devenit și ea asistentă.

„A fost pasiunea vieții mele să predau”, a spus ea. „Obișnuiam să-mi fac treaba la biroul profesorului, cu un pix și fișa de clasă, și am venit aici să spăl bătrâni.”

„Dacă promit că voi fi cuminte, te vei întoarce acasă?”

Nu plănuiau să rămână în Marea Britanie; intenționau doar să-și achite datoriile. L-au lăsat pe Andrei, care avea trei ani, cu părinții Cameliei, și pe Ioana, de cinci ani, în grija unui vecin, care creștea alte trei fete ai căror părinți lucrau în străinătate. Îi plăteau 100 de euro pe lună.

Într-o zi, Ioana l-a întrebat pe Cătălin: „Tată, dacă promit că voi fi cuminte, te vei întoarce acasă?”

Când s-au întors în România cu dulciuri, păpuși și jucării, Ioana nu și-a recunoscut părinții și nu a vrut să îi vadă. „Am stat în afara porții, ținând cadourile în mână, până când femeia care a avut grijă de ea a venit să deschidă”, își amintește Camelia.

În două săptămâni această familie de români obținut pașapoarte pentru copii, bilete de avion și s-au întors cu ei în Marea Britanie. Au închiriat un apartament cu două camere în Rugby, aproape de azilul de bătrâni unde lucrau. Nu aveau încă masă, așa că mâncau pe ziare. Le-au cumpărat copiilor jucării la mâna a doua, pentru că nu încăpeau prea multe în cele două valize pe care le-au adus.

L-au înscris pe Andrei la grădiniță și pe Ioana la școală, într-o clasă specială în care profesorul le preda în limba română. În primele luni, Andrei nu s-a oprit din plâns. „Într-o zi îmi spune: ‘Tată, ceva nu e în regulă cu această doamnă’”, își amintește Cătălin. „‘De ce, ce face ea’ „Vorbește doar engleză.”

Primii zece ani în Marea Britanie au fost grei pentru Camelia și Cătălin. Lucrau 270-280 de ore pe lună ca asistenți, iar Camelia avea un al doilea loc de muncă, de două ore pe zi, spălând vase, timp în care copiii erau lăsați singuri acasă de câteva ori pe săptămână.

Într-o zi, poliția a venit la căminul de bătrâni: cineva îi denunțase pentru că și-au lăsat copiii mici nesupravegheați. Au fost vizitați acasă de asistenți sociali, care au verificat condițiile de viață ale copiilor, au intervievat părinții și au discutat cu profesorii de la școală. Au fost monitorizați timp de șase luni și li s-a spus că, dacă se va întâmpla din nou, serviciile sociale le vor lua copiii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.